Viaţa între lumină şi întuneric

Iuli-Ana's picture

El înalt, bine făcut, aflat între două vârste şi... orb. Ea micuţă, fragilă, agăţată permanent de braţul lui. Şi aproape oarbă. Două fiinţe atât de diferite trupeşte şi totuşi, legate laolaltă de acelaşi numitor comun: iubirea. O iubire construită în lumini şi umbre, la fel ca privirile, încă vii, ale fetei. Îi vom spune Cristina, pentru că încă se mai teme de prejudecăţile celor din jur. Iar pe el îl vom numi, în povestea ce va urma, Alexandru. Sunt împreună de zece ani, sunt mândri de familia pe care şi-au construit-o şi sunt convinşi că, dincolo de toate discriminările suportate, ea ar fi putut fi şi realizată profesional, dacă propria mamă i-ar fi îngăduit să facă mai mult de patru clase.
În micul lor apartament, frapează ordinea şi curăţenia desăvârşită. Nici un papuc de casă lăsat la voia întâmplării, nici o haină aruncată neglijent pe spătarul vreunui fotoliu, nici un scaun care să împiedice paşii, nici o farfurie sau alt obiect aşezat în altă parte decât la locul lui, binecunoscut de cei doi. La geam, flori îngrijite cu dragoste de Cristina. Îi plac „la maxim“, spune chiar ea, şi la fel de mult îi plac pisicile şi tigrii, despre viaţa cărora i-ar plăcea să asculte oricât de multe documentare s-ar putea. „Şi îmi mai place muzica, mi-am dorit într-o vreme să mă fac DJ la radio dar din cauza problemelor de vedere şi a faptului că n-am mai mult de patru clase, nu am reuşit“, mai zice. De după lentilele ca „fundul de sifon“ îi ghiceşti privirea, plină de regret... Oftează. Cât de multe ar fi dorit să facă! Şi cât de rău a durut-o, din copilărie şi până astăzi, când are 33 de ani, frângerea, rând pe rând, a fiecărui vis... „Dintre fraţii mei, sunt cea mai mică. Din cauză că am dezlipire de retină, care nu a putut fi recuperată, văd foarte puţin... Ai mei m-au dat la şcoala de nevăzători din Buzău dar mama nu m-a lăsat să fac decât patru clase. După aia m-a retras şi cu toate că tata şi fraţii şi vecinii îi ziceau să mă ducă mai departe la şcoală, nu a mai vrut în niciun fel să mă lase. Nici nu aveam 10 ani când m-a pus la muncă. Căram găleţile grele de apă, cu toate că ştia că nu am voie, că puteam să orbesc de tot. Mă punea să spăl rufe, să fac mâncare, curăţenie. Mă făcea mereu handicapată şi nu mă lăsa să mă duc nicăieri, îi era ruşine cu mine, că nu văd normal. Nici la verişoarele mele nu mă lăsa, zicea că ele nu fac altceva decât să râdă de mine“, povesteşte Cristina.
Toată copilăria ei a jinduit să fie la fel ca ceilalţi copii pe care-i vedea mergând la şcoală. Şi până la 22 de ani, când întâmplarea i l-a adus în viaţă pe soţul ei, a fost nevoită să stea numai acasă. „A fost foarte greu... Singurătatea, vă spun, mai este cum mai este dar umilinţele îndurate au fost cel mai greu de dus... Timpul a trecut, fraţii mei s-au dus pe la casele lor, tata era mereu la muncă şi eu stăteam toată ziua cu mama care mă făcea tot timpul han-dicapată. Mi-e şi jenă să spun... Ajunsesem să o întreb de ce m-a mai făcut dacă se poartă aşa cu mine“, spune Cristina. Îşi aminteşte cum, atunci când a împlinit 18 ani, împreună cu mama sa a mers să se înscrie la Sucursala Vrancea a Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Spera ca măcar din acel moment, mama să-i lase o oarecare libertate de a cunoaşte măcar oameni, dacă şcoala i-a intrezis-o, însă au urmat alţi câţiva ani de refuzuri îndărătnice. „Doamna Elena (Smighelins-chi, referent la Asociaţie –n.r.) i-a spus mamei că se fac excursii şi tot felul de activităţi la care ar fi bine să mă lase şi pe mine să particip, dar mama nu a vrut. Ajunsesem să îmi doresc ori să mor ori să mă mărit, numai să scap de acasă! Când îi spuneam asta, ea îmi zicea clar că nu mă dă, nu mă mărită pentru că sunt sursa ei de venit!“, îşi aminteşte Cristina.
Apariţia lui Alexandru în viaţa Cristinei a însemnat pentru ea startul într-o viaţă liberă şi fericită. L-a întâlnit printr-o... întâmplare şi nu prea, pusă la cale de Elena Smighelinschi, referentul de la Sucursala Vrancea a Asociaţiei Nevăzătorilor din România. „Doamna Elena m-a chemat pe motiv că trebuie să-mi schimb certifica-tul de încadrare în grad de handicap şi i-a zis mamei că mi-a greşit numele scris pe el. A trimis-o la Direcţia pentru Persoane cu Handicap să facă acolo modificarea şi după ce ea a plecat, l-a chemat pe Alexandru. Am vorbit, am stat puţin timp împreună şi mi-a plăcut de el“, îşi aminteşte Cristina. Alexandru păstrează şi el în suflet amintirea acelei prime întâlniri. „Am simţit că e chinuită... Era foarte timidă, tăcută... Am păstrat legătura şi într-o lună s-a mutat la mine. Mama ei nu a mai avut încotro. Şi ne-am căsătorit. De atunci au trecut nouă ani. Ne împăcăm foarte bine şi suntem foarte fericiţi că ne avem unul pe altul“, spune Alexandru. A primit-o pe Cristina în existenţa lui cu inima deschisă, văzând cu sufletul ceea ce ochii lui nu puteau vedea. Orb complet, venind dintr-o relaţie care i-a dezechilibrat pentru o vreme viaţa, a crezut cu tărie în curăţenia sufletească a Cristinei. „Am mai fost căsătorit cu o fată normală, văzătoare, care avea şi un copil. Dar am observat că ziua stătea cu mine şi noaptea se ducea prin discoteci cu golanii. A profitat de mine că aveam apartament, probabil nu vroia decât un adăpost. După ce ne-am despărţit şi am rămas singur, chemam prietenii să mă pot deplasa dintr-un loc în altul. A fost greu, pentru că trebuie să ai pe cineva de încredere lângă tine, dacă eşti orb...“, spune Alexandru.
Alexandru apreciază setea de cunoaştere a soţiei lui şi o sprijină aşa cum poate astfel încât aceasta să poată evolua, cu atât mai mult cu cât, sprijinit de familie, el a reuşit, chiar aşa orb cum este, să facă o şcoală, să capete o calificare, apoi un loc de muncă de unde a ieşit şi la pensie. De dragul ei, a parti-cipat la un curs de iniţiere în lucrul pe computer, organizat în cadrul unui proiect al AJOFM Vrancea. „Am învăţat să lucrez foarte bine pe computer, să fac partiţii, să navighez pe internet, să discut pe mess cu prietenii. Îmi place să caut informaţii pe net despre lucrurile care mă pasionează. Cei de la AJOFM mi-au găsit şi un loc de muncă unde urmează să merg şi sunt foarte fericită că voi câştiga bani prin munca mea“, spune Cristina. Acum, priveşte cu optimism viitorul. Nu va uita, dar a găsit în ea pu-terea de a-şi ierta mama pentru umilinţele la care a supus-o. „Acum, că o să am serviciu, se laudă cu mine, zice că are fată deşteaptă... Pentru mine, important e că suntem fericiţi. Că suntem singuri în casa noastră. Şi că până la urmă, am reuşit!“, zîmbeşte Cristina.(sursa:Monitorul de Vrancea)

Categorii: 

Tags: