„Eu n-am văzut pe cineva mai motivat să muncească decât o persoană cu dizabilități“

Iuli-Ana's picture

Fundația de dezvoltare locală Speranța din Târgu Neamț creează locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități pe care nu vrea nimeni să le angajeze.

Cornel scoate lumânările din formele de silicon și i le dă lui Edy, care le taie fitilurile și le aliniază pe o tavă. Andreea pictează cu vopsele acrilice cactușii, iepurii, fluturii, moșii, babele și bufnițele din ceară. După ce se usucă, Marinela aplică sclipici pe lumânările pe care mâine dimineață Iovu le va vinde turiștilor care vizitează Cetatea Neamț.
Toți acești tineri speciali lucrează cu răbdare, bucuroși că cineva are încredere în ei și că pot fi de folos. Cornel, 27 de ani, are deficit de atenție, Edy, 26, are sindrom Asperger, Andreea, 25, are epilepsie, Marinela, 45, are distrofie musculară progresivă și e în scaun rulant, iar Iovu, 34, are o pareză pe partea dreaptă a corpului. Deși sunt o mulțime de lucruri pe care ei le pot face, mai multe decât cele pe care nu le pot face, firmele din Târgu Neamț nu vor să-i angajeze.

Când a devenit președinte la Fundația Speranța, în 2005, Elena Cucu a încercat să caute locuri de muncă pentru tinerii cu nevoi speciale. „Eu n-am văzut pe cineva mai motivat să muncească decât o persoană cu dizabilități“, spune ea. Beneficiarii fundației făceau câteva luni de terapie ocupațională și asistenții sociali îi ajutau să-și dezvolte abilitățile fizice și intelectuale, după care încercau să-i angajeze. Însă, în trei ani de eforturi, au găsit locuri de muncă doar pentru trei persoane cu dizabilități.
Elena Cucu e convinsă că fiecare om poate să facă ceva așa că, după ce s-a izbit de refuzurile firmelor din Târgu Neamț, în 2007, a pus pe picioare o afacere socială la Fundația Speranța. A construit ateliere de croitorie, serigrafie și legătorie și i-a angajat pe tinerii pe care nimeni nu voia să-i angajeze.
„N-am văzut pe cineva mai motivat să muncească decât o persoană cu dizabilități.“
În prezent, 8 dintre cei 18 angajați au dizabilități, iar restul provin din familii sărace sau sunt considerați prea tineri sau prea vârstnici de angajatori. Obiectele făcute de ei – lumânări, șorțuri, genți, perne, cutii de vin, tricouri cu mesaje – se vând la un chioșc din zona turistică a orașului. Fără această afacere socială, fundația ar fi găsit cu greu bani pentru utilități, excursii cu beneficiarii, salariile asistenților sociali și ale psihopedagogilor.

Claudiu a venit la Speranța în 2005, când avea 21 de ani și-și căuta de lucru. Avea mare nevoie de bani pentru că indemnizația pentru persoane cu handicap de 272 de lei nu-i ajungea ca să trăiască. Nu avea pretenții: s-ar fi angajat vânzător, brutar, muncitor la fabrică sau măturător de stradă, dar nimeni nu-l mai suna după ce afla că are epilepsie – Claudiu e obligat să declare că are această afecțiune ca să evite accidentele de muncă.
„Când află că ai o anumită boală te resping imediat, nici nu se interesează cum se manifestă“, spune el. Pentru că epilepsie nu înseamnă în toate cazurile spume la gură și convulsii, așa cum cred majoritatea oamenilor. Claudiu amețește și trebuie să se așeze pe un scaun, iar criza durează câteva momente. Sunt multe lucruri pe care el le poate face fără să-și asume vreun risc.
Asistenții sociali de la fundație au încercat doi ani să-i găsească de lucru, dar n-au reușit. Claudiu a fost întâi furios, apoi a început să se întrebe ce e în neregulă cu el și să se izoleze de oameni. Afacerea socială de la Speranța l-a ajutat pe Claudiu și pe alții ca el să-și recapete echilibrul și siguranța financiară: din 2007, el lucrează în atelierul de legătorie unde lipește sau coase cărți, reviste și agende.
Sursa: http://teleleu.eu
Felicitari Fundatiei Speranta pentru ca investeste speranta si incredere in persoanele cu dizabilitati!

Categorii: 

Tags: