Viata mea in adolescenta

Vrem un Focșani fara bariere!
Vrem un Focșani accesibil și persoanelor cu mobilitate redusă!
Petitia noastra poate fi gasita la urmatorul link
https://www.petitieonline.com/vrem_un_focsani_fara_bariere

Ady Marin's picture

Sufar de o dizabilitate neuro-psihica. Vreau sa va vorbesc despre viata mea sau acestor persoane in adolescenta, unde este mult mai dificila. Incerc sa ma rezum in a va scrie doar despre mine.
Noi la dizabilitatea neuro-psihica eram mult mai teribilisti, parca nu ascultam de cei din jur si ne placeau riscurile. Eram mai agresivi si violenti verbal si nu numai. Va imaginati cata bataie de cap le dadeam parintilor!
Parintii au fost alaturi de mine prin spitale inca fin frageda pruncie. Practic acolo am copilarit, acolo au fost taberele si excursiile mele. Copil fiind si avand o boala care nu-mi provoca dureri, pentru mine era ca si o distractie, mai ales ca la sectia infantila aveam pedagogi si jucarii.
Intodeauna si cand am sosit acasa, parintii mereu m-au integrat in societate, desi poate uneori ii mai faceam de ras, ei au vrut sa duc o viata normala, nu m-au tinut retras, cum am vazut cazuri de cand sunt prin grupurile de dizabilitati.
Tata, in mod special, nu m-a lasat sa vorbesc urat sau sa fiu necuvincios. m-a tinut la respect, il stiam un barbat impunator. Cu o simpla vorba te facea sa nu te clintesti, desi nu ma lovit niciodata. Erau si alte timpuri... Din fericire boala mea s-a mai ameliorat si e in continuua redresare.
Si acum, boala aflandu-se la maturitate, parintii imi sunt alaturi. Va imaginati cat de jenat ma simt ca parintii sa aive grija de un om aflat la varsta de 43 de ani. Fara ei eram mort de mult, asa cum imi spuneau medicii inca din frageda pruncie. Cum pot sa-i abandonez acum aflati la batranete, cand fara ei eram nimeni si datorita lor sunt cunoscut cat de cat...

Categorii: