De cand am intrat in lumea virtuala a persoanelor cu dizabilitati, prin grupuri speciale ori chaturi video, am vazut atata lume necajita, care lupta cu soarta ce le-a fost potrtivnica, dar ei nu se lasa, vor sa dovedeasca lumii ca se poate. Ceea ce ma frapeaza, e ca oamenilor valizi le e foarte usor sa zica "nu pot", niciodata "incearca".
Intorcandu-ne la persoanele cu dizabilitati care incearca in a se autodepasi in miscarile fizice, acest fapt ii fac sa se simta utili societatii. Pentru ei conteaza foarte mult in a-si gasi motivatia de a merge mai departe… si acest lucru il gasesc in familie, in scopul lor pe acest pamant de a merge mai departe. Si cea mai mica miscare conteaza. Uimitor, unii pot dar nu vor, altii vor dar nu pot!
Spun oamenii ca persoanele cu handicap au foarte multi bani (se refera in mod special la cei cu gradul 1). Numai cine nu a trecut niciodata prin necazuri nu poate intelege ce inseamna sa fii ca o legume toata viata, sa depinzi de cei din jurul tau, sa traiesti ca in captivitate. Ei nu cunosc acea libertate a unui om valid care se poate misca in voia sortie prin toate colturile lumii fara a depinde de oameni care nu-si da interesul pentru aceste personae, decat propia lor familie, cat mai e... Nu-si pun problema ce se va intampla cu aceste persoane dupa ce parintii lor nu vor mai fi. Prognoza nu este prea optimista…
Persoanele cu handicap si-ar fi doit si isi doresc in continuare (care mai pot) sa munceasca. Despre oamenii valizi nu pot spune asta intodeauna!